T -7

A început și 6 Nations.

Ne place să ne uităm pentru că e un eveniment major și avem mereu speranța că o să vedem rugby de calitate. Noi suntem fani ai emisferei sudice și în fapt nu vedem prea multe chestii ”jmekere” în nord, dar e un motiv de a ne vedea și a bea o bere. Chiar ne-am văzut câțiva Arlechini – nu în localul obișnuit, dar altul cu bere mai bună și pahare fără spumă. Am urmărit Irlanda – Scoția și a părut un meci decent până când Stuart Hogg a scăpat aiurea mingea în zona de țintă. La Arlechinii nici nu ne gândim la așa ceva. Ei au făcut-o. Nasol. Mă pufnește râsul…

Toate astea se întâmplau în timp ce povesteam la masă tot felul de chestii legate de rugby. B. adusese un amic și pe lângă amintirile noastre despre evenimente și personaje din trecut, a mai povestit și el câteva chestii mai profesionale fiind fost rugbyst. Am râs aiurea. Discutam și chestii serioase: ce am putea face pe viitor la următoarele evenimente să ne bucurăm mai mult de condițiile date. Toate aste în timp ce B. …, alt B. (o să folosesc doar inițiale și sunt mulți B. și alte litere…), ținând cu Scoția, țipa în urechea mea ”hai mă!” la fiecare cărare a balonului la fel de scurt și apăsat cum strigam eu calului meu – Johnny – când cutreieram ca vântul munții Căpățânii.

Parcă meciul, deși sigur cel puțin al doilea cel mai urmărit în lumea rugby-ului în weekend-ul ăla, nu a fost la fel de bun ca discuțiile de la masă. Sunt momente când îți dai seama că statisticile și recomandările alea despre o viață fericită sunt adevărate: să ai relații apropiate și sănătoase cu alții.

Apoi am plecat de acolo și ne-am dat seama că trebuie să mai și mâncăm. Am ajuns într-un local doar cu shot-uri. N-am regretat. Simțeam că mă activam și doar faptul că parcă nu erau îndeplinite condițiile pentru o noapte albă și că a doua zi aveam un antrenament important la care nu voiam să vomit chiar tot m-au reținut să continui. În fapt toți am plecat cu bine spre case. Mai ales după ce de curând te-ai combinat sau chiar logodit cu o tipă…. Pe mine tot mă mânca ceva pentru că plecasem pe jos și la Burebista-n intersecție, în așteptarea verdelui, făceam un semi-dans de parcă eram în Napoleon Dynamite. M-am calmat cu apă acasă.

A doua zi am fost suprinzător fresh, trezindu-mă fără alarmă și deloc obosit. Unul din gândurile cu care am mers la antrenament a fost să exersez puțin șuturile. Scoțienii au lăsat de înțeles lui M. că ar avea un transformeur bun. Nu știi niciodată ce înseamnă asta dinainte de joc dar cred că e bine să avem și noi capabilități variate deși M. nu ne lasă să jucăm cu piciorul. E drept că nu e chiar așa ușor ca la fotbal. Mi-am dat seama că e o bere de băut aici (alternativa lichidă la ”o pâine de mâncat”). T. ne-a arătat deseori că șutează cum degaja Prunea în ’94 iar B.F. e prea previzibil când îl privești în ochi și-i vezi înflăcărarea de acum 30 de ani când era uvertură. Acum joacă taloneor, so… Zăbala lui M. îl împiedică să mai șuteze dar a rămas cu pasele false. Mi-am luat suportul pentru balon dar din păcate la teren, fiind pentru ”folbal”, nu aveam spre ce să trag. Nici măcar un stâlp înconjurat de plasă să nu sar gardul aiurea pe nu știu unde după baloane… Din fericire un eseu are mai multe puncte decât o ransformare, o lovitură de penalizare sau un drop goal (nu decât oricare 2 dintre ele totuși…), și să avem cu un punct mai mult decât ei la final e o filosofie funcțională și bine cunoscută deși provine de la fotbaliști români. Din păcate, sau din fericire – depinde pe cine întrebi – să câștigăm nu era mai important decât a ne bucura de moment, de proces, de amiciția cu oaspeții și să jucăm cel mai bun rugby de care suntem în stare. Prin urmare am impresia acum la scrierea articolului (înainte de meci) că vom șuta total aiurea și vom folosi asta să glumim și să facem zăbala aia mai strânsă – voi reveni.