Se pare că am intrat într-o rutină. Nu-mi dau seama dacă e datorită meciului destul de timpuriu (8 februarie) sau că ne prinde bine cumva.
Rutinele sunt bune când sunt gândite și se concentrează pe un proces aventuros și mai plăcut decât rezultatul lui. Noi ne vedem acum de 2 ori pe săptămână: o dată la o sală fitness și apoi pe teren la joc. Plus pregătire individuală. Cred c-am avut mai mereu o rutină de genul ăsta. Procesul a fost extraordinar iar rezultatul e că încă mai existăm. Poate sună dramatic viața clubului dar nu găsești ușor în orașul ăsta, capitală europeană, un teren decent și accesibil pe care să-l închiriezi – un ”club house” e visul nostru umed – iar membrii clubului, deși au crescut ca număr (cel puțin de când sunt eu aici), sunt puțini oameni care să nu fi avut vreo tangență cu sportul ăsta înainte. Cred că factorii ăștia 2 sunt cel mai greu de controlat pentru a menține o rutină. Practic, se pare că existăm(/ne adaptăm) în niște condiții nefavorabile existenței.
Apoi rutina asta vine și cu niște costuri și riscuri: timp rupt de lângă familie și prieteni, accidentări, costuri financiare suplimentare. 3 chestiuni greu de echilibrat.
De ce am face noi asta?
Despre familie nu pot spune prea multe eu dar toți suntem tineri (inclusiv T. și P.) și unii dintre noi au copii mici cu care poate deveni vital să petreacă mult timp. Plus soții sau iubite! Cred că sunt vreo 4-5 ore săptămânal în care ne despărțim de ei. Costul pare mare în comparație cu puținele momente în care suntem asistați la întâlnirile noastre de către ei, bucurându-ne împreună. De exemplu ne amuză M. care mai vine cu ștrengarii lui la antrenament, sau B. care cică vrea să-și facă echipă de rugby. Faptul că ne atragem cumva și familiile în asta ajută la crearea unei comunități. Mi se pare că în țara asta cele mai multe comunități sunt geografice și asta nu e suficient pentru o societate prosperă și fericită.
Fiind accidentat destul de serios (din fericire nu și destul de des) pot spune acum că asta e un subiect amuzant de exagerat. Cred că la fel vor spune și ceilalți care au trecut prin asta deși nu țineam niciunul să pățim asta. La un antrenament chiar haios până la un moment dat, am suferit o ruptură LIA. Ce a urmat nu a fost deloc cum s-ar fi putut preconiza, dar a fost un exercițiu stoic foarte bun fiind pus în situația de a abandona prin delăsare constantă, sau de a scoate ce e mai bun dintr-o situație care nu prevedea sigur vreo revenire. Deși m-a solicitat din multe puncte de vedere, am fost constant și ferm în eforturi iar acum alerg iar ca o căptrioară și contest grămezi spontane. Zic amuzant de exagerat pentru că cei mai mulți dintre noi ne vom lovi inevitabil la un moment dat în viață într-o formă sau alta: mâini și picioare rupte, reumatism, diverse boli interne și din ce în ce mai îngrijorător – depresie și alte astfel de afecțiuni. Să treci printr-un astfel de caz devreme și cu bine, nu doar că va fi o dovadă de viață dar te va pregăti bine pentru următorul caz sau chiar îl va preveni. Poți argumenta că am căutat singur accidentarea acceptând o astfel de activitate dar gândește-te cam cât de bine îți șade ție acum pe scaun cu postura lui Gollum, în spatele unui ecran care-ți vinde 24/7 hyper-realități, probabil mâncând ceva despre care nu știi destul, neglijând socializare fizică pentru conforturi imediate și fiind pierdut în excese. OK – poate exagerez cu ”acum” dar cei mai mulți dintre noi facem o parte dintre astea și chiar mai multe în fiecare săptâmână sau chiar în fiecare zi. Cred că finalitatea lor include mai multe riscuri decât a alerga cu un balon oval sau ceva similar. Și cel mai nasol e că totul se întâmplă în neștire și neasumat. Prin urmare e greu de controlat.
”Pe partea economică”… (George Becali), cotizăm lunar cam vreo 2 pachete de țigări. Ne mai ajută sponsori uneori și declarația 2% (care acum e 3.5% – yes!). Cu astea acoperim costurile pentru antrenament și meciuri. Apoi tot noi ne plătim înscriere, zbor, cazare și mâncare la turnee. Astea-s un fel de finale Champions League pentru noi. O să ajung și acolo. Practic îți plătești posibilitatea de a practica un sport și un concediu cel puțin memorabil.
Mă gândesc acum la discuțiile non-profesionale de la muncă: 70% – mâncare și slăbit (sport), 30% – seriale, politică și glume proaste. Mereu e așa. Deși toți se vaită, prea mulți nu-și fac loc în rutină pentru activități dinamice, nu acordă nicio atenție nutriției, nu se implică civic și nu au hobby-uri. Sigur că nu poți judeca viața altora și nu trebuie ea să fie o procupare pentru tine, dar uneori trebuie să suporți o parte din alegerile lor. Să faci parte dintr-un club sportiv îți poate rezolva măcar parțial probleme de genul ăsta: vei fi activ, vei avea grijă la nutriție, vei avea un hobby, vei socializa și te vei putea fi preocupat civic mai ușor măcar în domeniul sportului și sănătății. De aici ar decurge apoi alte beneficii cum ar fi oportunități noi, o prezență fizică plăcută, sănătate fizică și mentală mai ușor de controlat și din astea ar decurge (probabil?) o viață mai fericită. Nu știu exact ce e fericirea dar în general mă simt bine făcând asta.
Uitându-ne peste toate astea, e ușor de sesizat că deși există niște obligații, există cel puțin în aceași măsură bucurii, obiceriuri sănătoase și speranță.
Dacă ți se pare aventuroasă rutina asta și-i vezi sensul, poți face parte din ea! Ne bucurăm să avem colegi noi. Mai ales în turnee. Dacă nu ești chiar așa de aventurier, poți alege să ne susții și cu declarația 230 iar noi vom lucra apoi constant să fim cavalerii Ordinului ”Un fel de viață sănătoasă” în societate. N-ar fi rău să avem și o istorie ca a ordinului Sărmanii soldați ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon.
Comentarii Recente